Când veți ceti aceste slove, Poporul Meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să-ți mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.
Regina Maria
Maria a dorit ca inima să-i fie scoasă din piept și așezată într-o casetă din argint pe pământ românesc. Aceasta casetă a fost înfășurată în drapelele României și Angliei și a fost depusă inițial în biserica mănăstirii Cotroceni, apoi dusă la Castelul de la Balcic unde a fost depusă în capela ortodoxă „Stella Maris”, capelă ce fusese ctitorită de regina Maria.
Însă odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria în septembrie 1940, caseta cu inima reginei a fost luată de la Balcic și depusă, la dorința Principesei Ileana, în firida unei stânci a Castelului Bran. Abia în anul 1968 caseta cu inima reginei Maria a fost depusă în incinta castelului Bran, iar din anul 1971 a fost adusă și expusă la Muzeul Național de Istorie al României din București.
Actualmente caseta în care se află inima Reginei Maria este depusă la Castelul Pelișor din Sinaia, în Camera de Aur, locul unde, în urmă cu 83 de ani, a bătut pentru ultima dată, pe 18 iulie 1938, la ora 17.38.
#AstăziÎnIstorie
Regina Maria a României. 85 de ani de la moarte
(n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Anglia – d. 18 iulie 1938 Sinaia, Regatul României)
S-a născut la 29 octombrie 1875, în castelul Eastwell, în comitatul Kent din Anglia, fiind fiica celui de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii (1837-1901), Alfred, şi a marii ducese Maria Alexandrovna, fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Numele ei complet a fost: Maria Alexandra Victoria, prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, alintată Missy.
S-a căsătorit, în ianuarie 1893, cu principele Ferdinand de Hohenzollern Sigmaringen, principe moştenitor al tronului României. La 15 octombrie 1893, prinţesa moştenitoare, în preajma celei de-a optsprezecea aniversări, a dat naştere, la Castelul Peleş din Sinaia, unui băiat, botezat Carol, în cinstea regelui Carol I. Au urmat alţi cinci copii: Elisabeta în 1894, Mărioara (Mignon) în 1900, Nicolae în 1903, Ileana în 1909 şi Mircea în 1913. Ultimul a murit de febră tifoidă cu două zile înainte de a împlini patru ani şi într-un moment greu pentru familia regală, care urma să se refugieze la Iaşi în timpul primului război mondial.
Războiul i-a oferit posibilitatea să se afirme şi să intre în conştiinţa românilor prin acţiunile sale, iar rezultatul final, consfinţit prin Conferinţa de Pace de la Paris şi anume unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, a înscris-o, alături de regele Ferdinand, în istoria românilor, ca fiind creatorii României Mari. S-a opus intrării României în război de partea Puterilor Centrale (Germania, Austria, Italia) şi a înclinat balanţa şi, în mod cert, pe regele Ferdinand către Antanta (Anglia, Franţa, Rusia).
„Dintre toate spaimele cumplite, războiul era cea mai rea, dar ştiam că onoarea ţării atârnă mai greu decât spaima. Împrejurările au făcut să fiu implicată în situaţie mai îndeaproape decât ar fi fost cele mai multe regine. Umerii mei sunt consideraţi destul de largi încât să poarte unele greutăţi, inima mea e considerată destul de mare încât să aibă în ea măsură de curaj, aşa că nu mi s-a ascuns nimic, am fost chemată în ajutor când a fost nevoie”. (Maria, Regina României. Jurnal de război (1916-1917), editor Lucian Boia, Buc., Ed. Humanitas, 2014, p. 104)
În noiembrie 1916, familia regală, guvernul şi parlamentul s-au refugiat la Iaşi, din cauza ocupării Bucureştiului de către trupele germane. Aici, pe frontul din Moldova, regina Maria va da măsura curajului şi ataşamentului ei pentru români. În spitalele Crucii Roşii sau în cele înfiinţate de doamnele române, regina i-a îngrijit şi vegheat pe soldaţii răniţi, bolnavii de tifos şi tuberculoză, a dus hrană şi îmbrăcăminte familiilor din satele Moldovei şi orfelinatele de copii. Datorită acţiunilor sale din timpul războiului şi imaginii ei, de regină îmbrăcată în uniforma de soră medicală a Crucii Roşii Române sau cea militară, a rămas în conştiinţa românilor ca „Regina Soldat” sau „Mama răniţilor”. Contele de Saint-Aulaire o descrie foarte bine în acest sens: „Până în ziua victoriei, nu am văzut-o niciodată decât în uniformă de infirmieră sau în fruntea Regimentului ei, IV Roşiori, cu dolman albastru, cu măntăluţă garnisită cu blană, prins pe umăr şi căciuliţă de blană, cu pană de egretă. Atunci, în galop, această amazoană, înghiţind aerul şi obstacolele, îi obosea şi-i lăsa în urmă pe cei mai îndrăzneţi călăreţi”. (Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Buc., Ed. Humanitas, p. 157).
De asemenea, a colaborat foarte bine şi în interesul românilor cu Misiunea militară franceză, condusă de celebrul general Henri Berthelot, dar şi cu cele britanică şi americană. De altfel, gen. Berthelot îi va însoţi pe regele Ferdinand şi regina Maria la întoarcerea în Bucureşti şi intrarea triumfală în capitală.
Recunoaşterea României Mari s-a datorat în mare parte legăturilor de familie şi farmecului personal al reginei Maria. În timpul Conferinţei de pace de la Paris (1919), regina a întreprins o călătorie în Franţa şi Anglia pentru a susţine cauza României, respectiv unirea din 1918. La Paris, ea a fost întâmpinată de premierul Georges Clémenceau la Palatul Élysée cu garda de onoare, iar francezii au primit-o cu entuziasm.
La Londra a fost întâmpinată de vărul său, regele George al V-lea; şi a purtat discuţii cu Lloyd George, Austen Chamberlain şi Winston Churchill : „Nu am precupeţit nici un efort, nu am lăsat nici o îndoială sau descurajare să-mi vlăguiască energiile, am încercat să înţeleg situaţiile, să fac faţă dificultăţilor, câteodată ostilităţilor, cu intenţia de a diminua orice prejudiciu care ar putea fi adus României. Am prezentat nevoile şi aspiraţiile poporului meu. Am pledat, am explicat, am rupt nesfârşite lănci în apărarea lui. Am dat ţării mele o imagine energică, vie, şi mulţi au înţeles şi mi-au susţinut eforturile, înţelegând entuziasmul care mi-a dat putere”. (Regina Maria a României. Capitole târzii din viaţa mea. Memorii redescoperite, editor Diana Mandache, Buc., Ed. ALLFA, 2007, p. 87)
În 1922, pe 15 octombrie, a avut loc la Alba Iulia, străvechea capitală a Transilvaniei, încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, un act simbolic, care a încununat unirea tuturor provinciilor româneşti şi a dat un plus de legitimitate monarhiei. ,,La fel de frumoasă, regina mândră, de patruzeci și șapte de ani, femeia copleșită de laudele tuturor, privește cu ochii ei albaștri acest popor, poporul său, care o aplaudă și o ovaționează de-a lungul întregului parcurs. Se află la zenit. Nimeni nu se poate măsura cu ea. Este Regina-Soare”. (Guy Gauthier, Missy. Regina României, București, Editura Humanitas, 2000, p. 271)
În privinţa talentului literar al reginei Maria, acesta s-a manifestat mai ales după război. Până atunci apăruseră: „The Lily of Life” (Crinul Vieţii) în 1913; „The Dreamer of Dreams” (Visătorul de vise) în 1915. Au urmat: „My Country” (Ţara mea) în 1916; „The Child of the Sun” (Copila Soarelui) în 1918. Publicarea autobiografiei „Povestea vieţii mele” a coincis cu maturizarea reginei pe toate planurile. Cartea a apărut, în 1934-1935, în SUA şi i-a adus reginei faima. Pe lângă talentul de a scrie, regina a pictat foarte frumos, în special flori (crini şi irişi), a corespondat cu poetul Khalil Gibran, cu dansatoarea americană Loïe Fuller, cu adepţii cultului Baha i, iar Virginia Woolf i-a apreciat scrierile. Mai mult decât atât, regina Maria este promotoarea stilului decorativ Art Nouveau, îmbinând în locuinţele ei, elemente celtice, bizantine şi româneşti. Locurile de suflet ale reginei Maria au fost: Palatul de la Balcic (Tenha-Yuvah, adică „Cuibul liniştit”), Castelul Bran, Castelul Pelişor, Palatul de la Cotroceni.
Vizita în SUA şi Canada, din octombrie-noiembrie 1926, în compania principesei Ileana şi a principelui Nicolae, reprezintă apogeul faimei reginei. Aceasta a vizitat oraşele: New York, Washington (inclusiv Casa Albă), Philadelphia, Brooklyn, Buffalo, Oregon, Denver, Seattle, Kansas City, Maryhill. De altfel, în Maryhill s-a înfiinţat un muzeu, în cinstea ei, care-i păstrează şi astăzi obiectele.
După moartea regelui Ferdinand, în 1927, regina Maria se dedică supravegherii şi îndrumării nepotului său, Mihai, devenit rege la 6 ani. Alături de mama acestuia, principesa Elena, regina îl însoţeşte pe acesta în toate împrejurările. După întoarcerea fiului său Carol şi instalarea acestuia ca rege, în 1930, epoca de glorie a reginei apune definitiv, ea fiind marginalizată şi izolată, atent supravegheată şi fără a mai avea dreptul să se amestece în chestiunile politice.
Regina se îmbolnăveşte în 1936, iar situaţia ei se agravează anul următor. Este consultată de nu mai puţin de 30 de medici, fără un diagnostic cert. (Regina Maria. Însemnări din ultima parte a vieţii, martie 1937-iulie 1938, editor Sorin Cristescu, Bucureşti, Ed. Corint, 2018, p. 235).
În vara lui 1938, se afla internată la santoriul din Dresda şi a cerut cu insistenţă să se întoarcă acasă. Pe 14 iulie a plecat cu trenul regal din Germania spre România şi ajunge la Sinaia pe 17 iulie, iar pe 18 moare în Castelul Pelişor, alături fiindu-i regele Carol al II-lea, principesa Elisabeta şi principele Mihai. A fost înmormântată la Curtea de Argeş, iar inima, potrivit dorinţei ei, a fost depusă într-o casetă la Balcic. După pierderea Cadrilaterului, în 1940, principesa Ileana duce caseta la Bran. În perioada comunistă, caseta a fost adusă la Muzeul Naţional de Istorie a României. În 2015, inima reginei a fost dusă la Castelul Pelişor din Sinaia şi depusă în camera aurie, un spaţiu ce poartă amprenta reginei.
sursa : Arhivele Nationale ale Romaniei
