Grigore Patriciu
Rândurile de faţă — şi cele ce vor urma, în numerele viitoare ale ziarului — văd lumina tiparului nu din voinţa mea, ci din a acelora, cari îşi bat joc de răbdarea cetăţenilor unui întreg cartier. Dumnezeu mi-e martor că aş fi foarte fericit să pot renunţa la publicarea lor. Cei cari atribuie oricărei fiinţe omeneşti o doză de conş_ fiinţă, mă vor înţelege.
Pentru a combate un flagel, trebuie să începi prin a-l face cunoscut. Şi flagelul care bântuie în mahalaua „Crucea de Piatră“ e atât de imund, încât descriiindul, peniţa e silită să execute multiple volute in gol, mai înainte de a se decide să traseze un cuvânt pe hârtie. Dacă ar fi vorba de simplă literatură, soluţia ar fi uşor de găsit. Există atâtea mijloace de a ocoli, prin surogate, cuvintele crude.
Dar rândurile acestea au un scop precis: acela de a deschide ochii unor oameni cari nu pot, sau cari nu vor să vadă iar miopului, zadarnici,ai scăpăra, la o sută de pași, flacăra unui chibrit. Lui, trebuie să-i arunci, din plin, sub nas, fășia de lumină a unui proiector. Prins, ca între Scilla și Charybda, între teama de a nu jigni pudoarea cititorilor şi între aceia de a risca să nu fiu auzit de cei in puterea cărora stă îndreptarea răului, mă întreb ce trebuie să fac ?… Şi, după lungi şi penibile ceasuri de gândire, mi se pare că am găsit soluţia.
Datoria mea — singura mea datorie — este să fiu un reporter conştiincios, fie ce o fi !… In cele ce urmează nu redau decât lucruri văzute, auzite sau, cel puţin, controlate, de mine însumi. Fotografiile, chiar — după cam au fost reproduse clişeele ce vor apare în paginile ziarului — au fost luate de mine personal de teama vreu unui trucaj.
Iar urcându-mă în tramvaiul de pe linia numărul 19, care avea să mă ducă spre republica lor cât o singură teamă, ca, nu cumva impresiile ce aveam să capăt, să fie precedate de imaginaţia mea, incendiată __ încă din anii tinereţii — de interpelări ca acestea, auzite in plină stradă:
—„Las’o, măi, căi din .Cruce!…“ __ „Da!ce, măi, te crezi in „Cruce — „In „Cruce“, madam, nu aici Şi altele, de acelaş fel… Sărmanul de mine ! Nu ştiam că, în această expediţie — la care numai reiterate rugăminţi ale unei delegaţii de proprietari şi părinţi de familie, de prin partea locului, mă deciseseră — faimoasa mea imaginaţie de abia va putea ţine pasul realităţii, ca un câine după căruţă..
Şi-acuma, cu privire la clişeele ca vor apare, un singur cuvânt. Nu am nici cale mai elementare noţiuni in aria de a fotografia,in explicabil, deci ca otografele pe cari m’am Incumeatt săle iau, să aibă avea puţini sorţi de reuşită, după e vor fi suferit operaţia zincografiei.
Ele sunt, însă, prea edificatoare ca să pot renunţa uşor la inplacabila lor autoritate. De aceia, în cazul când va fi necesar, voia uza de toată trecerea pe care o am pe lângă direcţia ziarului
— „Luaţi tramvaiul de Dudeşti. Vă daţi jos in Nerva.Traian !“ m’a consiliat un membru al delegaţiei care venise să-mi ceară sprijinul. — „Pe urmă ?…“ — „Pe urmă, o luaţi la dreapta’.. __ „Şi… cum o să ştiu că am ajuns in .Cruce — „E imposibil să vă înşelaţi!…” Şi cu această asigurare am plecat la drum.. .. E Duminică dimineaţa. O zi luminoasă, de primăvară. __ „Nerva Traian /…“* anunţă conductorul. M’am coborât şi am luat-o la dreapta….
Am făcut mai bine de o sută de paşi Nimic extraordinar! Lume cumsecade, care se îndreaptă spre staţia de tramvaiu. Scrutez, atent, cele două şiruri de case, de o parte şi de alta a străzii. Nimic Şi deodată in dreptul unor că, sute de abia răsărite peste nivelul trotuarului, am o impresie bizară. Mi se pare că aterizez, într’un avion Peste o fracţiune de clipă, sunt edificat. Am alunecat pe ceva râs, coş. Regăsindu-mi verticala, alunec a doua oară. Investigaţiile mele, sumare, mă edifică. Trotuarul e capitonat cu prezervative, de curând întrebuinţate. Prin intredeschizătura unei portiţe cu grilajul obturat, răsună hohote de râs, răguşite. Două femei, ca fotogrfiile să fie afişate în vitrine de la intrarea în localul redacţiei. Şi cred că nimeni nu-i va putea protesta.
Găsesc că nu e prea mult ca bucureştenii din centru să cunoască prin imagini, spectacolul pe cari fraţii lor din mahalaua „Crucea de Piatră“ îl au, zilnic, in carne şi oase, în ochii lor şi ai nevestelor și copiilor lor… pe jumătate goale, își insinuiază pipetele cu părul sburlit. Mă uit mustrător la ele. Ele continuă să chicotească de râs. — „Nu,i frumos !…“ dau să zic. Dar replica lor e fulgerătoare : — „Hai… sictirrrr Şi, In aceiaşi clipă, prin uşa de alături, un vas de noapte se revarsă, ostentativ, tn faţa mea. — „Hai sictirrr, sfrijitule ! Să vii cu tata tu Am înţeles ! Am ajuns în „Crucea de Piatră”.. .
