Mircea Damian, directorul ziarului Fapta :
„Elisabeta era, în anul de grație 1935, „cel mai central” și cel mai important bulevard al capitalei. Dacă în timpul zilei bucureștenii se plimbau, înainte și-napoi, câte unul, câte doi, pe Calea Victoriei, admirând vitrinele, oamenii, agitația, după lăsarea serii aglomerația se muta câțiva pași mai încolo, pe bulevardul Elisabeta. La lăsarea serii, aici începea, după cum foarte poetic ne spune Mircea Damian, viața.
Deși pornea de la intersecția cu Calea Victoriei și se proptea, brusc, în podul Sfântul Elefterie, bulevardul Elisabeta era de fapt cu mult mai scurt: nu ținea decât din Calea Victoriei până în strada Brezoianu, cât țineau și cinematografele. Cum dădeai colțul din fostul Pod al Mogoșoaiei, erai orbit: cât vedeai cu ochii, o mare de lumină. Cinematografele se înșirau ca mărgăritarele, cu reclamele lor sclipitoare, de o parte si de alta a bulevardului: A.R.P.A., Bizantin, Forum, Trianon, Regal, Capitol, Splendid, Femina, și filmele aferente: „Viciul blond”, „Cuibul fericirii”, „Castelana Libanului”, însoțite, nu de puține ori, de numele seducătoare ale protagonistelor: Greta Garbo, Marlene Dietrich, Anne Shirley.
Și nu în ultimul rând, bulevardul Elisabeta era un „Hollywood românesc” pentru că se înfățișa, în toată splendoarea lui, din Victoriei până-n Brezoianu, ca un spectacol neobosit, de care nu te plictiseai niciodată: spectacolul aproape cinematografic al măririi și decăderii unei capitale și a locuitorilor ei; spectacolul vânzătorilor ambulanți, al teraselor întinse până în mijlocul străzii, al strigătelor și hohotelor, de râs sau de plâns, al muzicilor lăutărești sau emancipate de jazz, al dragostei prețuite sau neprețuite, al „păsărilor de noapte”, femei cu moravuri ușoare ce așteptau cu orele „tramvaiul”, de fapt clienții care nu mai veneau, al elevelor de liceu îndrăgostite de starurile americane, al mirosului de mititei și sclipirilor aurii din halbele de bere.
Seara în asfințit bulevardul arată că un braț imens și întins, care ține soarele în palmă”[5], iar noaptea, arăta neîndoielnic ca un braț imens și întins, care ținea în palmă nu doar luna și bolta cerească împânzită de stele, ci și întreaga lume a Bucureștilor interbelici, cu măririle și decăderile ei.”
